Până când, lumea aceasta se va organiza, acționa și reacționa, după formula : ” noi ” și ” ei ” ?
Până când, în ciudă teoriilor și a declarațiilor ” polliticaly correct ”– cum că ne încredem unii în alții, indiferent de culoarea pielii, de naționalitate, de statut social sau de situația financiară, de fapt, de ferim unii de alții, de fapt, de suspicionăm unii pe alții, de fapt, gândim în termenii de ” noi ” ( cei buni ) și ” ei ” ( cei răi ) ?
Adevărul este că, nu am un răspuns clar la întrebarea ce poate părea interesantă, și poate, în egală măsură – fără rost ; că doar…așa sunt oameni și niciodată nu a fost și nu vor fi altfel… Ce știu însă, este faptul că, nu sunt singurul care și-a formulat o asemenea întrebare, după cum, nu sunt singurul care a căutat ( și poate, mai caută ) un răspuns.
Ei bine, în scrierea de mai jos, am să vă prezint modul în care prof.univ.dr. Zygmunt Bauman ( 1925 – 2017 ) Universitatea Leeds din Marea Britanie și unul dintre cei mai eminenți teoreticieni sociali din lume ( ce a scris pe teme precum : Modernitatea, Holocaustul, consumismul postmodern ) a găsit de cuviință a analiza și a încerca să răspundă întrebării : ” Noi ” și ” Ei ” – Până când ?
De fapt, ceea urmează a vă prezenta, sunt fișele mele de lectură extrase din articolul cu titlul ” Simptome în căutarea unui obiect și a unui nume ” scris de regretatul profesor, în luna aprilie a anului 2017. Articolul în sine, poate fi citit și în limba română, și asta, dacă achiziționați cartea cu titlul : ” Marea Regresie. De ce trăim un moment istoric ”, apărută în anul 2017, la Editura Art.
Și acum, fișele mele de lectură :
- ” Ne place sau nu ne place, noi, citadinii, ne găsim într-o situație care ne obligă să ne dezvoltăm o serie de abilități, care să ne permită să trăim zi de zi, și cel mai probabil, cu alteritatea.
- ” Eterogenitatea culturală devine rapid o trăsătură de neînlăturat, chiar endemică, a modului urban de coabitare umană, însă nu ne vine ușor să conștientizăm această perspectivă, prima reacție fiind una de negare – sau de respingere hotărâtă, emfatică și combativă. ”
- ” Intoleranța, sugerează Umberto Eco ( 1932 – 2016, scriitor și filosof italian ), preexistă oricărei doctrine. În acest sens, intoleranța are rădăcini biologice, se manifestă prin animale ca instinct de apărare a teritoriului, se bazează pe reacții emotive adesea superficiale – nu-i suportăm pe cei care sunt altfel decât, fiindcă au pielea de altă culoare, vorbesc o limbă pe care n-o înțelegem, mănâncă broaște, câini, maimuțe, porci, usturoi, fiindcă se tatuează…”
- ” Împărțirea oamenilor în ” noi ” și ” ei ” – juxtapunerea și antagonismul lor – a constituit o trăsătură inseparabilă a modului uman de a fi în lume de-a lungul istoriei speciei. Între ” noi ” și ” ei ” există aceeași legătură ca între cap și pajură – două fețe ale aceleiași monede ; o monedă cu o singură față fiind un oximoron, o contradicție în termeni. Cei doi termeni ai opoziției se ” definesc negativ ” reciproc : ” ei ” înseamnă ” non – noi ”, iar ” noi ” înseamnă ” non – ei ”.
Acest mecanism a funcționat relativ bine în primele etape ale dezvoltării trupurilor integrate politic – dar nu se mai potrivește cu cea mai recentă fază a acestei evoluții, impusă pe ordinea de zi politică de către ” condiția cosmopolită ” emergentă. Într-adevăr, acest mecanism este cât se poate de inadecvat realizării ” ultimului salt ” din istoria integrării umane : ridicarea conceptului de ” noi ” și, odată cu el, a practicilor de coabitare și solidaritate umană la nivelul umanității ca întreg. ”
- ” Punerea în aplicare a postulatului ( mai sus formulat ) nu pare a fi o opțiune nici în viitorul apropiat. Dimpotrivă, majoritatea simptomelor curente dau de înțeles că ” ei ” este la mai mare căutare ca oricând – de preferință, în forma sa veche, consacrată a străinului inconfundabil, de o ostilitate incurabilă care se pretează perfect la consolidarea identităților, trasarea de granițe și construirea de ziduri. Din ce în ce mai mult, reacția obișnuită, impulsivă și ” naturală ” a marilor decidenți ai lumii la erodarea progresivă a suveranității lor teritoriale este o tendință de relaxare a angajamentelor suprastatale și de retragere din tratatele prin care altădată erau de acord să-și pună în comun resursele și să-și coordoneze politicile. ”
- ” Într-adevăr, ca urmare a globalizării și a împărțirii puterii politice care decurge din ea, statele de azi se transformă în nici mai mult nici mai puțin decât niște vecinătăți ceva mai mari, înghesuite între niște granițe trasate vag, permeabile și fortificate ineficient ; în timp ce fostele vecinătăți – despre care se credea că vor sfârși în coșul de gunoi al istoriei ( crezându-se în succesul globalizării – zic eu ), alături de toate celelalte puteri intermediare – se luptă să preia rolul de ” mici state ”, valorificând la maximum ce a mai rămas din politica cvasi-locală și din prerogativul inalienabil, monopolist al statului, cândva păzit cu sfințenie, de a trage linia de demarcație între ” noi ” și ” ei ” ( și invers, desigur ). Pentru aceste state mici, ” progresul ” se reduce la întoarcerea la triburi.
În cadrul unui teritoriu populat de triburi, taberele opuse se evită și renunță cu îndărătnicie la orice încercare de a se convinge, de a face prozelitism sau de a se convertii unii pe alții ; inferioritatea unui membru – orice membru – al unui trib străin este și trebuie să rămână o chestiune de predestinare, eternă și iremediabilă, sau cel puțin să fie percepută și tratată ca atare. Inferioritatea celuilalt trib este condiția sa permanentă, ireparabilă și un stigmat de neșters – orice încercare de reabilitare fiind destinată eșecului. ”
- ” Funcționând ca interfață între cele două tabere, zona gri de ambiguitate și ambivalență constituie inevitabil principalul ( și prea adesea singurul ) teren pe care se desfășoară ostilitățile implacabile și se dau bătăliile între ” noi ” și ” ei ”.
- ” Papa Francisc – poate singura personalitate publică cu autoritate mondială care a avut curajul și hotărârea să sape la rădăcina răului, confuziei și neputinței caracteristice zilelor noastre și să expună sursele acestora – a declarat cu ocazia acceptării premiului Charlemagne pentru anul 2016 : ”…dacă există un cuvânt pe care trebuie să îl repetăm neobosit acesta este : dialog. Misiunea noastră este să promovăm o cultură a dialogului prin toate mijloacele posibile și astfel să reconstruim țesutul social. Cultura dialogului impune o ucenicie adevărată și o asceză care ne ajută să recunoaștem în celălalt un interlocutor valid, care ne permite să-i respectăm pe străini, pe imigranți și pe cei din culturi diferite ca oameni care merită ascultați, luați în considerare și apreciați. ”
- ” Problemele cu care ne confruntăm în prezent nu se pot rezolva nici cu o baghetă magică, nici pe scurtături sau cu remedii de moment ; nu se pot rezolva decât printr-o revoluție culturală. De unde nevoia de gândire și planificare pe termen lung : arte din păcate în mare parte uitate sau rareori folosite în viețile noastre grăbite, trăite sub tirania clipei prezente. Trebuie să ne reamintim și să reînvățăm aceste arte. Pentru a reuși, vom avea nevoie de minți limpezi, nervi de oțel și mult curaj ; mai presus de toate, vom avea nevoie de o viziune pe termen lung autentică și completă – și foarte multă răbdare. ”