Distinşilor colegi jurişti – “…cu inima uşoară şi cu voe bună. “

By | 09/10/2014

              Deşi de peste 10 ani, nu mai sunt un practician al dreptului, se pare totuşi că din când în când, nostalgia limbajului şi a spiritului profesional mă cuprinde când mă aştept mai puţin.

              Aşa s-a întâmplat şi zilele trecute când ” plimbându-mă ” prin respectabila bibliotecă juridică a unui distins coleg avocat, mi-a ajuns în mână ” Tratatul teoretic şi practic de procedură civilă – organizare judecătorească şi competenţă, volumul I ” avându-l ca autor pe domnul Eugen Herovanu – profesor în cadrul Facultăţii de Drept din Iaşi. Tratatul mai sus menţionat a fost publicat în anul 1926 de către Institutul de Arte Grafice – Viaţa Romînească – Iaşi.

             Răsfoirea primelor pagini ale lucrării şi a prefaţei scrise de distinsul autor, a fost prilejul reîntâlnirii cu litera şi spiritul vechilor şcoli de drept româneşti ; literă şi spirit pe care vă invit ( pe cei desigur interesaţi ) să le ” atingeţi “, să le savuraţi, lecturând mare parte din prefaţa ( mai jos reprodusă şi scrisă în octombrie 1914 ) a lucrării menţionate.

             Desigur că, cele mai jos scrise sunt cuvintele autorului ( profesor Eugen Herovanu ), iar limbajul şi punctuaţia este cea folosită în acele vremuri. Citiţi, savuraţi şi înţelegeţi…

 

            ” Era o vreme cînd se credea că sufletul procedurii e şicana, că formele judecătoreşti n’au altă menire decît de a îngreuna mersul proceselor şi de a uşura punga impricinaţilor. Pe atunci, nici un jurist nu s’ar fi înjosit să pătrundă în dedalul ( completarea mea –  ” în încurcătura ” ; ” în învălmăşeala ” ) formelor procedurale, în care totuşi ar fi întîlnit, poate, multe lucruri de folos.

              Credinţa aceasta, care a găsit cîndva ecou în cele mai de samă lucrări ale artei şi cugetărei umane, care a hrănit verva caustică a lui Rabelais ( completarea mea – Francois Rabelais ( 1494 – 1553 ) – scriitor şi medic francez, spirit umanist, personalitate reprezentativă a Renaşterii – autorul romanelor ” Gargantua ” şi ” Pantagruel ” ) şi ironia biciuitoare  a lui Moliere ( completarea mea – Moliere, pe numele său adevărat Jean Baptiste Poquelin ( 1622 – 1673 ) a fost un scriitor francez de teatru, director, actor şi unul dintre maeştrii satierei comice ) – se întemeia însă, în mare parte, pe neajunsurile grave de care suferea atunci justiţia de pretutindeni.

              Pînă la un punct, lucrul se explică. Formele n’au fost niciodată în gustul şi în sentimentul mulţimei, pentru că în afară de excesele pe care le provoacă, ele jenează liberile manifestări ale voinţei. Pe de altă parte, legile de forme deşteaptă, în genere, mai puţin interes decât cele de fond, pentru că lăsînd în umbră legătura lor cu principiile naturale de justiţie, dau impresia unor instituţii arbitrare.

              Cu toate acestea, formele sînt o necesitate permanentă a vieţii sociale, iar reglementarea lor constitue o parte esenţială a oricărei legislalţii. Ele sînt şcoala ordinei şi a disciplinei, zice Ihering ( completarea mea – Rudolph Ritter von Jhering ( 1818 – 1892 ) – jurist german, cunoscut în special pentru lucrarea sa ” Lupta pentru Lege “, precum şi un ca un fondator al unei şcoli moderne de sociologie ). O bună procedură, într-o ţară, e un element de forţă şi de vitalitatea, zice Tissier ( completarea mea – nu am reuşit să indetific la ce persoană făcea referire autorul ). Şi oricine poate recunoaşte, că acolo unde justiţia civilă funcţionează bine, e întotdeauna mai puţină represiune penală.

              Studiul teoretic şi practic al procedurei, merită dar mai mult interes de’cît i se dă în genere pretutindeni.

              ……………………………………………………………………………………………………………………………………………

             Această lipsă încerc s’o înlătur cu lucrarea de faţă, pe care am făcut-o să iasă din cadrul unui simplu comentar exegetic al codului şi pe care o prezint ca o expunere sintetică a teoriei legilor de procedură.

             În scopul acesta, în primul loc, am stăruit să pun în evidenţă rolul şi însemnătatea procedurei civile, demonstrînd că domeniul său e cîrmuit de principii statornice, fărăde cunoaşterea cărora, aplicarea ei poate deveni o adevărată tiranie a formelor. Am căutat apoi să desluşesc toate aceste principii diriguitoare, absolut indispensabile în interpretarea şi aplicarea legilor. Am intrat în fine în studiul instituţiilor procedurale, considerîndu-le nu numai sub raportul istoric şi juridic, dar mai cu samă în funcţiunea socială pe care o îndeplinesc şi în raport cu legile evoluţiei generale, care decid de naşterea, de viaţa şi de prefacerea lor.

             În toate discuţiile pe care le-am atins, şi în toate controversele pe care le-am semnalat, m’am ferit să devin sclavul regulelor codificate sau să mă conduc de abstracţiuni juridice care falşifică dreapta judecată. Rămas dar mereu în lumea reală, am considerat că nici o dispoziţie de lege nu trebuie – şi nu poate – să fie cauza unei nedreptăţi, şi că o bună metodă în interpretarea legei nu poate duce decît la o soluţie logică, simplă şi socialminte utilă.

             La fiecare ocazie am semnalat lacunele pe care le-am putut observa într’o practică profesională de 14 ani, şi pretutindeni am încercat să arăt îndreptările cu putinţă. Am utilizat adeseori pentru aceasta materialul pe care-l oferă dreptul comparat şi experienţa istorică, dar am avut grijă să nu ating cu nimic armonia şi unitatea sistemului existent

            În ce priveşte clasare materiilor, am căutat să păstrez o ordine mai naturală şi mai logică decît cea adoptată de legiuitor, aşa ca studiul şi căutarea fiecărei chestii să fie cât mai lesnicioase.

            M’am silit, în fine, să dau expunerei mele, toată claritatea posibilă şi să prezint lucrurile aşa ca ele să fie urmărite cu plăcere şi folos. Pentru aceasta am exclus din text tot ce ar fi îngreuiat citirea şi înţelegerea lui : explicaţiile accesorii şi indicarea izvoarelor şi a lucrărilor de consultaţ, fac obiectul notelor.

            Acum însă, cînd lucrarea e pe punctul de a vedea lumina zilei, îndoiala mă cuprinde. Este ea la înălţimea năzuinţei cu care s’a născut ? Pus-am în ea tot adevărul pe care am crezut că-l stăpînesc ?

            Pentru cei ce mă vor judeca, transcriu aici, cu titlu de încheere şi justificare, aceste cîteva reflecţii pe care le iau din opera unui mare gînditor şi mare artist ( este vorba despre Anatol France – scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1921 ).

            ” Muncitorii pe care-i văd dela geamul meu, vor bate pîn’ă sară trei sute de snopi de grîu ; apoi se vor culca obosiţi, fără să bănuiască frumuseţea lucrului lor. Dar eu, şti-voi după ce voi fi încheiat paginele pe care le am de scris, dacă mi-am întrebuinţat bine ziua şi dacă mi-am cîştigat dreptul la odihnă ? Şti-voi dacă în hambarul meu, am dus grîul cel bun ? Şti-voi dacă vorbele mele sînt pîinea care întreţine viaţa ? Şti-vo dacă am rostit adevărul ?…Oricare ar fi sarcina pe care o avem de îndeplinit esenţialul e s’o ducem la capăt, cu inima uşoară şi cu voe buna. “ 

            Octombrie 1914

           Justiţie, cu inima uşoară şi cu voe bună…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *