Despre tăcere

By | 08/02/2018

   Este provocator și interesant, în același timp, să vorbești despre ceva, care doar atunci când îi pronunți numele – dispare. Spun deci, că este provocator, interesant, simplu și complicat în același timp, să vorbești despre – tăcere.

   Dar ce este tăcerea ? Se poate spune ceva despre tăcere, are ea un conținut ? Sunt primul care îmi pun aceste întrebări ? Și dacă nu sunt primul, există o istorie cu privire la tăcere ? Sau altcumva spus : Are ( și ) tăcerea, istoria ei ?

   Și dacă tot am pomenit istoria, ca un posibil început al investigațiilor cu privire la tăcere, să vedem dacă și ce găsim pe subiect. Iar drumul se cere a fi început ( pare-se ) tocmai cu aproximativ trei mii și ceva de ani în urmă ; mai concret în perioada Egiptului antic. Știți dumneavoastră – Egiptul antic, acea veche civilizație din nord-estul Africii, dezvoltată în zonele joase și roditoare al fluviului Nil, unde găsim ( printre mulți alții ) un zeu – copil pe nume Horus. Acestui zeu ( Horus copil ), egiptenii îi asociau Soarele – ce răsare în fiecare dimineață, punând astfel capăt întunericului ; și de asemenea, îl considerau protectorul special al copiilor. În scrierea hieroglifă a vremii, simbolul copilului arăta după cum mai jos se vede – și simboliza, gestul mâinii ridicate în dreptul gurii ; gest care putea indica faptul că, îi este foame copilului, sau că el își manifestă dorința de a fi hrănit.
 
 
În statuetele vremii, el era reprezentat și arăta astfel :
 
 
 
   Se poate observa, în imaginea de mai sus, plasarea mâinii sau a degetelor grupate, în dreptul gurii sub bărbie ; perspectivă importantă, pentru că ( și ) de acolo începe povestea și istoria – tăcerii.
   Dar cine era Horus ?
   Ei bine, înainte de toate, trebuie știut faptul că, în traducere – Horus, vine de la cuvântul ” Ho ” – care în limba egipteană veche ( arhaică ) înseamnă ” față ” sau ”chip ”, și asta ar însemna, că avem de-a face cu fața sau chipul, celui ce s-a născut din Isis ( mama – de fapt, sora tatălui său , zeița magiei și a vieții, a căsătoriei, a armoniei matrimoniale și a fidelității soției față de soț  ) și Osiris ( zeul vieții de apoi, al lumii de dincolo și al morților ; tatăl său – ce devine, primul faraon al Egiptului, dar și cel ce este, fratele mamei lui ). Și astfel, chiar și pentru puțină vreme, se cere a nu foarte adânc, în complica și tulburătoarea mitologie egipteană, din care vă devoalez acum, câte ceva.
 
       Astfel :
 
părinții lui Horus, au fost frați – ei fiind născuți din împreunarea clandestină, dintre Nut ( zeița cerului ) și Gheb ( zeul pământului )
împotriva relației dintre Isis și Osiris ( părinții lui Horus, și frați )  a fost Atum ( un alt zeu – zeul Soarelui și creator al lumii în credințele vremurilor ), cât și Seth ( frate cu Isis si Osiris – părinții lui Horus ; dar și cel care l-a ucis pe Osiris, fratele său și tatăl lui Horus din gelozie pe relația lor și rodul relației lor ) devenit zeul răului și al forței, și stăpân al deșertului în mitologia egipteană.
 
   ( Cât privește mitul genezei la egipteni sunt mai multe variante. Una dintre ele, provenită din cetatea Heliopolis ( orașul soarelui în Egiptul antic ), spune că :
* exista un grup de 8 zei primordiali – grup numit Ogdoad
* la începuturi exista doar o mare întunecată, care nu era altceva decât trupul zeului Nu ( zeu care nu făcea parte din grupul celor 8 zei primordiali
* la un moment dat, din adâncul apelor iese un vârf de munte, iar în vârful lui apare strălucitor Atum – zeul Soarelui, unul din cei 8 zei primordiali și creatorul lumii
* apoi, zeul Atum scuipă – și o crează pe Tefnut – zeița umidității
– apoi, zeul Atum tușește – și îl crează pe Shu – zeul aerului
– apoi, zeul Shu și zeița Tefnut devin amanți și în urma relației lor se nasc : zeul Gheb – zeul pământului și Nut – zeița cerului ) 
 
cu toată împotrivirea lui Atum ( zeul soarelui și creatorul lumii ) – Nut ( zeița cerului ), cu ajutorul lui Toth ( zeul înțelepciunii și al Lunii – cel care urmare a victoriei într-un joc numit Senet ( vezi detaliile de mai jos )  cu Luna, având ca miză timpul, a dobândit controlul a 5 zile dintre cele 365 de zile ale anului ) naște cinci copii, printre care și pe Osiris și Isis, iar mai apoi pe Seth ( devenit în timp – zeul răului, dar și al forței ), pe Nepthys ( cea care devine zeița protectoare a morților ) și pe Horus cel Bătrân ( zeul cu cap de șoim, devenit divinitatea războiului, zeu al libertății spațiilor aeriene, protector al Egiptului, apoi protector al faronului, iar mai apoi, chiar cel care se confruntă cu faraonul însuși )
 
   ( Cât privește jocul numit Senet, este bine a se cunoaște despre ele câteva lucruri :
* avem reprezentări cu egipteni jucând acest joc vechi ( unul dintre cele mai vechi din istoria omenirii ) chiar și cu 3.500 de ani Î.Hr.
*  Jocul consta dintr-o tablă de lemn cu 30 de pătrate, dispuse pe trei rânduri paralele. Cei doi jucători le parcurgeau în sensul „mersului de bou” ( primul rând de la stânga la dreapta, al doilea de la dreapta la stânga etc.) cu 5, 7, mai rar 10 pioni, utilizând zaruri de os sau bețe ; acestea din urmă sunt specifice versiunilor mai vechi ale jocului și constau din ramuri tăiate transversal, astfel încât o parte să fie plată și una rotundă ; fiecare dintre jucători avea câte 4 astfel de bețe pe care le aruncă, rezultatul fiind calculat în funcție de numărul fetelor plate care apăreau (1, 2, 3, 4, iar în cazul foarte rar când nu era niciuna, rezultatul era considerat 5 ). Simpla cursa pe tabla de joc a căpătat în timp semnificații religioase. Traducerea numelui și desenele care au fost descoperite pe pătrate au dus la concluzia că Senet era o întrecere între cei doi jucători de a avea un parcurs cât mai favorabil în viața de după moarte, jocul hotărând dacă vor fi condamnați pe vecie sau vor primi răsplata supremă, unirea cu zeul-soare Ra. )
 
 
    Mă opresc aici, cu scurta incursiune în complicatele și tulburătoarele cărări ale mitologiei egiptene, și asta pentru că, istoria…curge…Și astfel, Egiptul ajunge să fie cucerit de trupele grecești, aflate sub comanda genială a lui Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare. Se întâmpla, prin anii trei sute trei zeci și ceva ( 332 Î.Hr. ) ; și astfel se creează contextul și chimia intersecțiilor și a amalgamurilor civilizaționale, culturale, de credință și ritualice între egipteni și greci. Rezultatul ?
 
 
Harpocrate – zeul grec al tăcerii, al secretelor și confidențialităților.
În reprezentările vremii, și astfel realizat :
 
 
   Originea zeului grec Harpocrate și a simbolisticii sale ? Se pare, spun unii istorici : Horus copil – zeul egiptean despre care mai sus am făcut vorbire. De altfel, arborele genealogic posibil a lui Harpocrate ar arăta tulburător – și aste pentru că el ar fi rezultatul unei relații dintre Isis ( cea care mai sus ați aflat că era considerată ca fiind zeița magiei, a vieții, a armoniei matrimoniale, a fidelității soției față de soț ) și Serapis ( tatăl – unica zeitate creată de o comisie omenească, patronată de însuși faraonul Ptolemaios I, și alcătuită dintr-un istoric și preot egiptean pe nume Manethon, dintr-un filozof pe nume Demetrio din Phalerom și din Timotheus, un conducător al ritualului de inițiere în Misterele din Eleusis ) – și asta datorită unor necesități politice, de creare a unui concept religios de divinitate comună greco – egipteană , fiind un exemplu clar de sincretism religios, ce presupune ca un zeu, să preia în sine, trăsăturile mai multor alți zei, chiar de sorginți diferite.       Cum s-a întâmplat acest lucru, ce și de la cine a preluat, nu se știe exact. Cert este că, degetul de data asta clar – arătător, al lui Harpocrate se mută din dreptul gurii ( așa cum era în cazul lui Horus copil ) în bărbia și apoi în colțul gurii lui Harpocrate (devenit astfel și numit expres – zeu al tăcerii, al secretelor și al confidențialităților ).
    Și da, a-ți înțeles bine : zeu al confidențialităților ; pentru că, legendele grecești spun că – Afrodita ( zeița frumuseții și a iubirii în mitologia greacă ) cea care pe mulți și cu mulți zei și muritori s-a iubit, a dat un trandafir fiului ei Eros ( zeu al iubirii în mitologia greacă – și conceput cu zeul Hermes – zeu al comerțului, al zborului și al hoților în mitologia greacă ; un mare amăgitor în vorbe și iscoditor în tot felul ) pentru ca acesta să-l dăruiască la rândul său lui Harpocrate ( zeul tăcerii, secretelor și confidențialității ) – pentru a se asigura că acesta ( Harpocrate ) nu v-a divulga nimănui indiscrețiile sale amoroase, iar acestea vor fi ținute sub acoperire.
      Aici trebuie observat faptul că – în toate templele unde erau venerați Serapis și Isis ( părinții lui Harpocrate ) era prezentă și o statuetă a lui Harpocrate care părea să-și impună și să ceară tăcerea, printr-un deget arătător apăsat pe buze. Trebuie spus că, în timp, ( conform mitologiei egiptene ), Horus a dezvoltat aripi, devenind Eros Harpocratic, cel care mai apoi a devenit zeul Eroszeul iubirii în mitologia greacă, zeul atât de temut chiar și de către mama sa, căci el era cel care cu săgețile lui bine țintite, semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât și printre muritori.
 
 
Și de aici, se pare, istoria gestului nostru actual pentru tăcere.
 
 
   Dar istoria curge din nou, și astfel în anul 146 î.Hr. grecii sunt cuceriți ( sau mai bine zis, aderă ) la ceea ce, la acea vreme era Imperiul Roman. Și din nou, viața, culturile, practicile se întrepătrund, de data aceasta având ca și rezultat în credințele romane : Tacita – zeița liniștii ; și astfel, și rădăcina lingvistică a substantivului din limba română ” tăcere ”.
 
   Sculptural, zeița Tacita era reprezentată astfel :
 
 
   Și pentru că, ceva mai sus am pomenit de trandafir și simbolistica sa, în cele ce urmează, este poate util a cunoaște și câteva practici al vremurilor ( antice, de Ev mediu, și modern ) și simbolistica lor, pe subiect.
   
   Astfel, iată de ce, și iată cum :
 
La ospețele acelor vremuri ( antice ), exista obiceiul să se așeze pe masa petrecăreților, un vas cu trandafiri – tocmai pentru a le aminti acestora să nu scape vreo indiscreție, vreo taină, sub influența libațiunilor
– Din aceiași perspectivă ( așa cum vom vedea mai jos ), în Roma antică se puneau trandafiri la ușa camerei în care se dezvăluiau secrete sau se discutau lucruri confidențiale. Și tot romanii decorau plafoanele camerelor de banchet cu trandafiri, pentru a le reaminti vizitatorilor, că ceea ce se spune ” sub vino ” ( adică sub influența vinului ) trebuie să rămână secret
În Evul Mediu, în camerele în care se întruneau consiliile, un trandafir era suspendat de tavan – amintind tuturor celor prezenți, că trebuie să păstreze secretul cu privire la cele acolo discutate. În același timp însă, trandafirul simboliza și libertatea de a vorbi în acel spațiu bine delimitat, clar și fără repercursiuni
  O reprezentare a unei asemenea perspective, o puteți observa mai jos, înțelegând astfel de unde vine practica de a monta în jurul candelabrului central al unei încăperi ( pentru cei cu amintiri de dinainte de 1989 ) un aplice din gips sau alt material ușor, de această formă ( mai jos, modelul simbol al Regelui Henric al VIII – lea al Angliei, cel care a separat Biserica Angliei de papalitate în anul 1530,  ce devine mai apoi, trandafirul simbol și stilizat al Dinastiei Tudorilor 1485 – 1603, un model ce împodobea tavanul camerei unde deciziile de stat au fost luate în secret ).
 
 
În vremurile noastre, activitățile ” sub rosa ” ( adică, sub trandafir ) au devenit un sinonim pentru operațiunile sub acoperire desfășurate mai ales de serviciile secrete.
 
 
   Dar dacă asta o fost odată, azi, ce mai înseamnă tăcerea, s-a schimbat ceva între timp, s-a adăugat sau s-a scăzut ceva de la înțelesurile ei, de la ceea ce azi înțelegem atunci când vedem sau facem următorul semn ?
 
 
De unde să începi ?
 
   Dacă careva dintre dumneavoastră, v-ați gândit sau chiar ați spus – vezi Dicționarul Explicativ al Limbii Române, atunci eu spun : În regulă, de acord. Să vedem ce găsim, și mai ales ce înțelegem…
   Astfel, în DEX, în dreptul cuvântului tăcere, găsim : a nu vorbi nimic ( liniște, calm, acalmie – dar în același timp și lipsă de afirmare, de manifestare, apatie, amorțire ), a se abține să vorbească, a înceta să vorbească, a nu răspunde, a nu riposta, a tăinui, a ascunde.
 
    A nu vorbi = poate să vorbească, dar alege să nu vorbească, pentru că…
    A se abține să vorbească = poate să vorbească, dar alege conștient să nu vorbească, pentru că…
    A înceta să vorbească = a vorbit, dar la un moment dat, a ales, a hotărât să nu mai vorbească pentru că… 
    A nu răspunde = adică, alege să nu răspundă ( deși, poate ar putea răspunde ), pentru că…
    A nu riposta = este provocat, poate riposta, dar alege să nu riposteze, pentru că…
    A tăinui = cunoaște ceva, știe ceva – dar alege să nu spună acel sau despre acel ceva, pentru că…
    A ascunde = știe ceva, dar alege, hotărăște să nu divulge acel ceva, altcuiva și asta pentru că…
 
   Și acum, câteva observații :
 
– după cum ușor puteți observa, de cele mai multe ori, tăcerea se prezintă ca o alegere a unui subiect ( uman ? – ființă ? ) care în virtutea unor rațiuni dar și a unor instincte, porniri, stări ( mai mult sau mai puțin clare ), – decide a acționa și a se manifesta, și prin – tăcere.
   Ciudat oarecum, este faptul că, – tăcerea poate fi și este în același timp – atât o acțiune și o inacțiune. O acțiune pentru că ea oprește ceva ( o pornire, un instinct, o rațiune ), dar în același timp este și o inacțiune, pentru că ea se manifestă la suprafața relației sociale ( sau de altă natură ? ) ca fiind alegerea de a nu vorbi, de a nu acționa ( opțiune la rândul ei, cu diverse înțelesuri ). 
 
tăcerea pare-se că are o strânsă legătură cu o ființă, care folosește în comunicare – cuvântul articulat ( adică, cuvântul pronunțat, rostit deslușit, cu ajutorul organelor vorbirii ). Dar aici vă încurc puțin, ba mai mult nu doresc a vă formula neapărat un răspuns, cât mai degrabă un semn de întrebare.
   Animalele, sunt ființe ?
   Dacă ne uităm în DEX – da ; și asta pentru că : o ființă – este tot ce are viață și se mișcă ; viețuitoare, vietate. Și dacă animalele, este adevărat nu folosesc cuvântul articulat, dar folosesc tăcerea – ca pauză ( cu înțeles sau fără înțeles, pentru noi, dar pentru ele poate cu înțeles, în stilul lor de vorbire ?! ) atunci tăcerea este o modalitate de comunicare pentru toate ființele, inclusiv pentru animale ?
 
– interesant este de asemenea faptul că, tăcerea presupune mereu un…altul. Un altul căruia i te adresezi ( implicat fiind în comunicare cu acesta ), un altul pe care îl asculți, un altul față de care – alegi a tăcea. Dacă observația mea poate părea până aici oarecum firească, naturală, gândiți-vă însă la tăcerea întâlnită în situația…dialogurilor noastre interioare ; ipostază care te împinge a te întreba : Eu cu cine vorbesc de fapt ; și mai ales, față de cine aleg eu ( ? ) să tac într-o asemenea ipostază ? Oricum, după părerea mea, acest…altul…din geografia și geometria tăcerii, rămâne un esențial al termenului și al practicii acesteia, suficient de sofisticat însă, pentru a face poate, subiectul unei alte prezentări cu tocmai acest titlu : Altul.
 
tăcerea este obligatorie în comunicare. Experiment : încercați să vă exprimați vorbind și rostind, fără pauză, cuvânt după cuvânt. O scurtă perioadă de timp, veți reuși – apoi însă, veți fi obligați a face o pauză, pentru că pur și simplu, trebuie să respirați, aveți nevoie de aer. Și astfel, observăm că tăcerea nu este ceva facultativ, dimpotrivă, ea este ceva obligatoriu, ceva adânc și esențial legat de trupul nostru, de ” pneumo ” – de respirație, de nevoia de aer, de esențial pentru viață. Tulburător – tăcerea poate fi privită și ca parte esențială a…vieții, a trăirii în trup.
  Ba mai mult decât atât, prin faptul că tăcerea nu este ceva facultativ – ci iată obligatoriu, ea devine astfel o parte integrată esențial și obligatoriu în…comunicare. Deci altcumva spus, atunci când ne gândim la comunicare, automat și obligatoriu trebuie să includem în ea ( în comunicare ) și – tăcerea.
 
– Dar dacă tăcerea este deci, parte esențială a comunicării, și dacă ne aplecăm să o observăm ” în acțiune ” ( adică, în praxisul folosirii ei ), ce putem vedea ? Vedem că prin însăși prezența sa, tăcerea contribuie la împlinirea menirii cuvântului rostit. Tăcerea, permite cuvântului rostit să își producă efectele. Tăcerea permite cuvântului rostit, să se „așeze”, să lucreze, în mintea, inima și modelul de gândire și simțire al receptorului ( și într-o măsură, nu puțin esențială ) în mintea, inima și modelul de gândire și simțire al transmițătorului.
   Într-un asemenea mecanism, tăcerea devine astfel, expresia, canalul de ieșire la suprafață a adâncurilor simțirii și gândirii omului, a ființei sale. Și pe acest canal, oamenii își pot transmite sau pot recepționa – instincte, crezuri, interese, stări.
  
      Dacă tăcerea are capacitatea de a exprima deci multiple ipostaze interioare ale omului ( oare numai ale omului ? ) de felul instinctelor, al crezurilor, al intereselor, al stărilor – este ea la rându-i de mai multe feluri ?
      Dacă tăcerea ( posibil ), nu este un unicat în conținut ( având posibile, diverse explicații – vezi enumerarea de mai sus ), ci poate doar în exteriorizare ( asta dacă excludem gestica specifică fiecărei situații ), atunci poate că este nu numai necesar dar și util a distinge între posibilele… feluri ( tipuri ) de tăcere.
      Ca atare, mă întreb : Câte feluri de tăcere există ?
      De la început vă spun că nu știu ; dar, și atâtea câte am identificat până acum, mă fac să cred că, tare folositor ne-ar fi, dacă am știi mereu de ce am ales a tăcea ( sau vom alege a tăcea ) în diversele ipostaze ale vieții.
      Mai jos, câteva dintre felurile de tăcere identificate și alese de mine, pentru a le prezenta dumneavoastră. Este bine de știut că ele nu sunt așezate într-o ordine a importanței, după cum enumerarea nu pretinde în nici un fel, că ar fi exhaustivă, atotcuprinzătoare.
 
      Astfel am identificat și ales :
 
tăcerea curioasă – folosită atunci când ai de-a face cu un interlocutor care deșartă către tine ( sau, și spre tine ) informație consistentă, bine aleasă, bine structurată și priceput prezentată. Atunci de fapt, tu, conștientizezi oportunitatea pe care o ai de a te afla în locul potrivit și de a putea culege și ” savura ” valoarea adăugată priceput sistematizată și plăcut livrată. Tot atunci, prin tăcerea ta, sau mai bine zis prin lipsa vorbirii tale, nu faci decât să nu întrerupi plăcutul și utilul val de informații ce vine dinspre interlocutorul tău sau / și al altora.
 
tăcerea ” superioară ” – așezând între ghilimele cuvântul ” superioară ”, și asta pentru că, de data aceasta taci, în considerarea faptului că îi consideri pe cei dinprejurul tău ca fiindu-ți inferiori ; inferiori prin subiectele abordate, inferiori prin poziția lor socială, inferiori prin pregătirea formală, inferiori prin limbajul folosit, inferiori prin comportament. Altcumva spus, în aceste situații alegi să taci pentru că nu dorești ” a te coborî ” la nivelul acela inferior indus, impus sau /și practicat de semenii din jurul tău. Nu te identifici cu ei și nu vrei să fi identificat ca făcând parte  ” dintre ei ”.
 
tăcerea îngăduitoare – se manifestă atunci când, datorită maturității tale, datorită  multiplelor experiențe de viață, alegi să taci, atunci când ai în fața ta un seamăn mai tânăr, un seamăn aflat la început, pe drumul cunoașterii și descoperirii de sine, un seamăn care este ” pe cale ” a înțelege și a se înțelege, un seamăn care nu se cuvine a fi întrerupt prin prea complicate perspective, ci mai degrabă se cuvine a fi ajutat să avanseze spre maximul său – chiar și prin episodica ta tăcere.
 
tăcerea formală, de context – este tăcerea oarecum protocolară. Ea vine de regulă în situațiile când cineva are asupra ta, sau și asupra ta un ascendent ce derivă din poziția sau funcția socială deținută, de cineva față de care ai într-un fel sau altul ( mai degrabă ) o relație de subordonare. Taci într-un asemenea context, pentru că ” așa se cuvine ”, așa cere protocolul ; și nu vrei ați periclita în vreun fel poziția actuală sau de perspectivă.
 
tăcerea năucă – apare atunci când ai fost descoperit. Atunci când fărădelegile ți-au fost scoase la suprafață. Atunci ești luat pe neașteptate, ești blocat la propriu, chimia creată de contextul devoalării adevăratului ” tu ” te paralizează. Pur și simplu ești spulberat, și chiar tăcerea este greu de suportat. Timpul și persoana-ți se suspendă parcă în existență.
 
tăcerea strategică – atunci când tăcerea ta este justificată de intenția de a interveni în forță, nu de puține ori decisiv, poate chiar distrugător – în și cu privire la perspectiva sau perspectivele dezvoltate și prezentate de interlocutorul tău sau de către cel ce opinează pe diverse subiecte. Într-un asemenea caz, morala cântărește greu ; iar pericolul major este cel al propriei mândri, este cel al ridicării tale prin dărâmarea altuia. De altfel, poate că ar fi interesant de analizat odată, relația tăcere – morală – adevăr. Poate, odată…
 
tăcerea protectoare – este cea care  ( atenție ), nu-l protejează pe partenerul de discuție ( așa cum va-ți aștepta la prima vedere ) ; ci te protejează pe tine – te protejează de remușcările și regretele pe care le-ai putea încerca, dacă ai vorbi, dacă ai spune ceea ce simți, ceea ce gândești. De aceea îi spun protectoare – te protejezi de tine însuți, de posibila întâlnire cu morala, posibil generată de posibilele tale vorbe.
 
 – tăcerea sfârșită – o întâlnim în situațiile în care, ai avea ce să spui celorlați, ai avea chiar, o opinie bine structurată și bine argumentată, însă ești atât de obosit, atât de sleit din punct de vedere fizic, încât alegi să taci – ca o formă de conservare a puținei energii rămase, ca o formă a obligatoriei griji de sine.
 
     Mă opresc aici, cu enumerarea incompletă a posibilelor feluri de tăcere, îndemnându-vă a continua fiecare, exercițiul interesant și provocator, al identificării și interpretării, altor posibile forme și ipostaze ale tăcerii.
     Mai am totuși de făcut o observație ( zic eu, importantă ) ; și anume aceea că, dacă privim oarecum deasupra, felurile de tăcere mai sus prezentate, putem observa că ele exprimă o anumită orizontalitate – adică ele se manifestă, se exprimă în relație de felul – eu ( om ) – tu ( om ). Eu, față de tine – tac. Tu, față de mine – taci. 
     Bun, îmi veți spune. Și ce dacă se manifestă o așa numită – orizontalitate ?
     Ei bine, pe mine orizontalitatea, mă determină a mă întreba dacă nu cumva – tăcerea are și o existență în verticalitate ; mă determină a mă întreba ( dacă relația în plan vertical există ), atunci cine față de cine – tace, și de ce ?
     Interesant, nu ?
     Tace omul față de…cineva care este mai sus, mai presus de el ? Este cineva mai presus de om ; și dacă da, de ce este mai presus de el, ce ” Îl recomandă ” ?
      Iar dacă Cel mai sus de om există – cine față de cine tace și de ce ?
     Și dacă tot este posibil a exista o tăcere pe verticală, se supune ea formelor, conținuturilor și înțelesurilor descoperite și succint analizate în planul orizontal ? Avem de-a face doar cu o replică, sau avem de-a face cu altceva ?
      Dacă există și tăcerea pe verticală – este ( și ea ) de mai multe feluri, precum este cea pe orizontală ? 
      Există vreo relație ( sau relații ) și ce o ( ce le ) caracterizează ( dacă există ) între cele două perspective ale tăcerii ?
 
     Pe subiect, chiar ne putem avânta în reprezentarea sa grafică :
 
 
    Dar dacă și așa pot sta lucrurile, de unde să începi ? 
    Cum să stabilești dacă există ( sau nu ) și o tăcere pe verticală ? 
    Ei bine, o idee ar fi dialogul. Mai concret : Dacă tot spuneam că tăcerea face parte integrantă din comunicare, iar asta presupune a comunica, a sta de vorbă cu cineva, atunci poate este potrivit a ne întreba : Mai vorbești și cu altcineva, în afară de semenii pe care îi vezi, îi auzi, îi poți pipăi ? Mai vorbești cu cineva ?
    Și dacă vorbești cu cineva nevăzut, nepipăibil, de ce faci asta – și mai ales : Cum o faci ? Când o faci ? Cât o faci ? Despre ce discutați ? Cine vorbește mai mult ? Cine tace mai mult ? De cât timp aveți relația aceasta ? Vă ajută la ceva ?
    La un asemenea moment al derulării ” logicii ” tăcerii pe verticală, ” apele ” gândirii, ale simțirii și ale comunicării noastre și dintre noi, se pot despărți. Și știți de ce ? Pentru că este foarte posibil ca Cel ( sau Cea, mai știi ? ) cu care comunicați voi, cu care comunic eu sau alt seamăn, să nu fie același, să nu fie aceiași. Sau altcumva spus, Cel sau Cea pe care îi acceptăm a fi mai presus de noi – poate că nu este același cu Cel sau Cea pe care eu sau tu o accepți a fi mai presus de mine sau de tine în comunicarea noastră pe verticală.
 
    Și atunci se cer următoarele întrebări :
 
Ce atribuite îi sunt specifice Celui ( sau Celei ) cu care comunici pe verticală ?
Cum se derulează comunicarea voastră ?
Cine tace și când tace ?
– Cine tace mai mult, și de ce ?
– Comunicați direct, sau prin intermediar, prin mijlocitor ?
 
   Dacă acestea sunt întrebările, mai jos, am să vă răspund eu ; dar din perspectiva și specificul relației mele cu Dumnezeu – Cel pe care eu Îl consider creatorul meu, creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor din Cer și de pe Pământ ( Coloseni 1 : 16 / pagina 1155 )
 
   Parte din atributele Dumnezeului cu care eu comunic, sunt :
 
* El este Creatorul și este atotputernic  – A creat întreg universul și ca atare și planeta pe care noi pentru o vreme trăim. El a creat viața și toate făpturile vii, cunoscute și necunoscute ; ba mai mult decât atât, El le controlează și le susține zi de zi. ( Ieremia 51 : 15 / pagina 793 + Geneza 1 / pagina 1 )
 
* El cunoaște totul despre creația Sa – Practic, cunoaște totul despre fiecare dintre noi. Cunoaște simțirile și gândurile inimii, ale minții, cunoaște comportamentele, vorbele și faptele noastre. (  Proverbe 15 : 3  / pagina 652 + Daniel 2 : 20 – 21 / pagina 859 ): va veni o vreme când pentru toate acestea vom răspunde în fața tronului Său de judecată ( Eclesiastul 12 : 14 / pagina 677 + Romani 2 : 16 / pagina 1095 ).
 
* El are toată puterea în Cer și pe pământ – El cunoaște totul și totul poate determina, influența în lumea cerească și în cea pământească. ( Iov 42 : 2 / pagina 553  ).
 
* El este dragoste – Pe fiecare dintre noi, El ne dorește în Împărăția Sa ; și până la un punct, cu multă dragoste și îndurare se apleacă și intervine în persoana și viața fiecăruia dintre noi. ( 1 Ioan 4 : 8 / pagina 1201 ). De fapt, ne iubește atât de mult, încât L-a dat pe singurul Său Fiu să  moară pentru păcatele și greșelile noastre, astfel încât toți cei care cred în El, să nu moară ci să aibă viață veșnică. ( Ioan 3 : 16 / pagina 1028 ).
 
* El ține în mâna Sa sufletul a tot ce trăiește – El ține în mână suflarea oricărui trup omenesc. ( Iov 12 : 10 / pagina 530 ). Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Lui ( Geneza 6 : 13 / pagina 7 ).
 
* La El este toată înțelepciunea, și puterea, priceperea și sfatul ( Iov 12 : 13 / pagina 530 ), și ca atare dacă avem nevoie de acestea, de la El trebuie să le cerem ( Iacov 1 : 6 / pagina 1187 ).
 
 
   Cum se derulează comunicarea dintre noi ? Cine tace și când tace ? Cine tace mai mult și de ce ?
 
* prin vorbirea ( de regulă, a mea ) din cadrul rugăciunii ce o înalț către El ( Filipeni 4 : 6 – 7 / pagina 1153 + Marcu 1 : 35 / pagina  962 )
* și da, și prin tăcerea vorbelor, dar prin vorbirea inimii, a duhului ( Ieremia 17 : 10 / pagina 754 + Apocalipsa 2 : 23 / pagina 1207 )
* prin cădere în genunchi, nu de puține ori sfărâmat, distrus, năucit, obosit ( Psalmul 23 / pagina 565 )
* prin ascultarea șoaptei Duhului Sfânt ( Romani 8 : 13 – 17 / pagina 1101 )
 
* mai mult, pare a tăcea Dumnezeu, dar nu sunt sigur dacă știu eu să-L ascult atunci când îmi vorbește ( 1 Samuel 3 : 10  / pagina 294 ” …vorbește Doamne, căci robul Tău ascultă ” )
 
 
    Comunicați direct, sau prin intermediar, prin Mijlocitor ?
 
* comunic cu El prin Mijlocitor, prin singurul Mijlocitor : Omul Isus Hristos ( 1 Timotei 2 : 5 / pagina 1165 )
 
    Dar trebuie să mai aflați ceva : ” Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. ” ( Luca 17 : 21 / pagina 1012 ), și aici pentru moment, nu am să vă dau mult explicații.
    După cum, găsesc potrivit a vă spune că : ” Dumnezeu este Duh ; și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr. ” ( Ioan 4 : 24 / pagina 1029 )
 
    Se prea poate ca acum, să simțiți fiecare nevoia de a medita la cele de mine spuse. Am să vă las a face acest lucru, invitându-vă a citi poezia de mai jos, scrisă de poetul Eugen Dorcescu și publicată în volumul cu titlu ” Biblice ” în anul 2003. Titlul poeziei : ” În tăcere ”.
  
            În tăcere
 
” N-a fost cu neputință. N-a fost greu.
Aseară am vorbit cu Dumnezeu.
La fel de clar, de simplu, de senin,
Cum ai tăifăsui cu un vecin…
E drept că El tăcea. Sau, mai curând,
Iradia în fiecare gând,
În fiecare șoaptă și impuls,
În fiecare zbatere de puls.
Doar eu grăiam. Și iată că, treptat,
Discursul în tăcere s-a mutat,
Tăcerea s-a umplut de sens și țel,
Tăcerea era drumul către El.
Așa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,
Așa-I vorbeam : Abis lângă abis. ”
 
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *